Aceasta este una dintre cele 52 de povești din cartea Eșecuri de Succes, de Vlad Mocanu. Este o colecție de eșecuri scrise de antreprenori din România.
„Vreau să mă fac vânzător de bomboane în piaţă”, i-am răspuns doamnei învăţătoare în prima mea zi de şcoală din clasa I. Ne întrebase pe toţi cei care o urmăream cu ochii mari, din spatele băncilor, ce vrem să devenim când vom fi mari. Eu şi colegii mei o priveam cu uimire, toţi îmbrăcaţi în aceleaşi uniforme, dar cu visuri diferite (şi, pe alocuri imposibile) pentru „planul de carieră”.
Eu i-am răspuns aşa din convingere: îmi plăceau bomboanele şi voiam să îi ajut pe toţi părinţii din lume să îşi facă fericiţi copiii. La vârsta aceea, mi se părea cel mai bun plan, chiar dacă mulţi dintre colegii mei au spus că vor să ajungă medici, avocaţi sau piloţi de avion. Acum îi suspectez că n-au răspuns cu sinceritate, ci că au fost învăţaţi de acasă. De unde ştiu? Dacă nici la vârsta aceea nu vrei să fii supererou, atunci nu ştiu când altcândva.
Când am ajuns acasă şi i-am povestit cu entuziasm mamei despre visul și răspunsul meu din prima zi de şcoală, am căpătat o altă „mamă”: o mamă de bătaie pe care o ţin minte şi acum. A fost primul meu eșec de succes! Cred că m-a durut mai mult să înţeleg că adulţii nu susţin astfel de visuri, cum era al meu, decât corecția în sine. Dacă mă gândesc bine, a fost primul semn și prima lecție, pentru că a fi antreprenor exact asta înseamnă: să rezolvi o problemă a unui anumit public-ţintă. Și, oricât de adult ai fi, încă mai capeţi câteodată acea „mamă de bătaie”. Uneori nici nu te mai ia prin surprindere, de vreme ce experienţa te învaţă că în business apar mereu provocări care ţin de felul în care societatea și mediul primesc ideea în care crezi. Şi, în timp ce această „corecţie” încearcă să te înveţe să gândeşti matur, corect şi realizabil – cum îi învăţaseră părinţii, acasă, pe colegii mei din clasa I – tu trebuie să continui să visezi mai mult decât ceilalţi! Cred că abia aceasta este suprema lecţie în business: să poţi să vezi excepţionalul care ţi se potriveşte atunci când în jurul tău toţi gândesc până la un prag care e mai comod de realizat.
M-am născut în Botoşani. Nu e de mirare că cel mai interesant loc mi se părea taraba cu bomboane din piaţă. Deşi zona aceasta i-a dat lumii pe Eminescu, Enescu, Luchian și Iorga, orașul meu nu era de fel un oraş efervescent pentru un copil cu visurile mele. Familia mea era modestă. Tot ce ştiau ei despre antreprenoriat se rezuma la un cuvânt al cărui ecou îmi sună şi acum în minte: „patron”. Nici măcar nu semăna la înţeles cu „supererou”. Era, mai degrabă, un „antierou” – cineva… suprem, faţă de care trebuie întotdeauna să îţi măsori cuvintele, să ai grijă la ton, la ţinută. Pentru că de „el” depindea ce pui tu pe masă.
Nu e nimic surprinzător că generaţia mea nu a fost încurajată din famile să spargă tiparele. Am fi putut risca să devenim „patroni” cu toţii, ceea ce ar fi însemnat o generaţie de „căpcăuni”. Poate că perioada de tranziţie de după Revoluţie a imprimat în oameni conceptul că afacerile sunt făcute de nişte superputeri pe care nu ai tocmai motivele să le admiri, ci mai degrabă de care te temi şi în faţa cărora trebuie să fii obedient, cuminte.
Cu toate acestea, n-am stat „cuminte”. Prima experienţă antreprenorială a fost în clasa a VI-a. Şi a fost dovada vie că nu m-am transformat în căpcăun. Atunci, împreună cu George, prietenul meu cel mai bun, am înfiinţat revista „Super”, un fel de publicație a cartierului, pentru puştii de-o seamă cu noi. Revista era săptămânală, avea câteva pagini A4 împăturite pe din două şi conţinea versurile câte unei melodii cunoscute, rebusuri, jocuri şi horoscop. Era pe vremea când „presa scrisă” mergea bine, chiar şi pentru nivelul nostru: cei mai mulţi dintre prietenii noştri cumpărau această revistă pentru caricatura din paginile ei. Pentru că aveam şi o caricatură în interior. O săptămână întreagă râdeau puştii cu revista în mână de persoana caricaturizată. Mulţi ani mai târziu mi-am dat seama că, de fapt, acea caricatură era un fel de USP – Unique Selling Proposition. Era principalul motiv pentru care cumpărau această revistă.
În liceu am urmat specializarea Informatică. În acest timp am avut un Home Computer (HC), pentru că părinţii mei nu îşi permiteau un PC. Acest HC era, de fapt, o tastatură pe care o conectam la televizor. Norocul meu a fost că pe mine m-a pasionat foarte mult programarea. Îmi plăcea mai mult să programez decât să pierd timpul cu jocuri.
Apoi am început chiar să construiesc jocuri. Părinții mei nu îmi puteau cumpăra un computer în adevăratul sens al cuvântului. Eu mi-am permis să le cer, dar nu prea înțelegeau ai mei de ce am eu nevoie de aşa ceva, pentru că în percepția lor un computer era mai mult pentru joacă. Acum 20 de ani nu existau atât de multe joburi în IT ca în prezent, când toată lumea ştie (chiar şi părinţii) că IT-ul se plătește bine și poți să faci o mulțime de lucruri. Atunci domeniul era foarte, foarte la început. La un moment dat, pe la sfârșitul clasei a XI-a, au făcut un credit și mi-au luat un computer, pe care îl plăteau în rate. Eu m-am apucat direct de programare. Programam pe HC jocuri pe care știam că nu o să le joace nimeni niciodată pentru că prietenii din jurul meu aveau deja Pentium IV, Pentium V şi jucau deja „Prince of Persia sau „Tomb Raider”… Dar începusem de undeva!
În primele luni după primirea noului computer, am dezvoltat un software pentru un service de telefoane mobile din Botoșani. Era un program care ajuta la gestionarea cererilor clienților. Am venit acasă cu banii câștigați în urma isprăvii mele, să îi împart cu mama. Făcusem cam cât câștiga ea într-o lună și jumătate. Prima ei reacție a fost să mă întrebe de unde îi am, și mi-a spus că pot să îi spun orice, că nu se supără. Credea ca i-am furat de undeva sau că am făcut ceva ilegal… Dar experiența a fost diferită față de prima zi de școală. Acum n-am mai încasat bătaie, chiar dacă a fost foarte greu să o fac pe mama să înțeleagă ca am creat un soft și că cineva mi-a dat atâția bani pentru asta… Cam acestea erau vremurile atunci.
Am absolvit liceul A.T. Laurian din Botoșani, la specializarea Informatică, apoi am urmat Facultatea de Informatică de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Și m-am apucat de freelancing. Adică, un fel de „haiducie”.
De fapt, pot spune că am devenit freelancer din primul moment când am primit acel Pentium II. Inițial pentru service-ul de telefoane mobile din Botoșani, apoi, din primul an de facultate, pentru clienți din țări vorbitoare de limba engleza: Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Australia. Era o formă în care îmi împlineam visurile cu supereroi din copilărie – lucram pentru alte „tărâmuri”.
M-am dezvoltat foarte mult în perioada de freelancing. Cea mai mare provocare era „să te vinzi”, iar concurenții mei erau programatorii din India care erau extreeeeeeem de ieftini chiar și cu noi. Nu m-au ajutat neapărat materiile pe care le studiam în facultate. Trebuie să recunosc că, la vremea respectivă, am urmat facultatea pentru diplomă. Mama mă bătea la cap să termin o facultate, să am o diplomă, să fiu în rândul lumii. Era vorba aceea cu „ai carte, ai parte”. Dar, pentru mine, facultatea – implicit astăzi – mi se pare că spune despre tine că începi ceva și duci la capăt. Astăzi nu cred că te mai întreabă cineva cu ce medie ai terminat, la ce materii ai avut notele cele mai mari… Te întreabă dacă ai terminat sau nu o facultate. Iar dacă nu ai terminat, cred că e important să spui și de ce – de ce nu ai terminat-o sau de ce nu ai început-o. Argumentul acesta contează foarte mult. Poate cel mai important câștig din timpul facultății este networkingul.
În al doilea an de facultate l-am cunoscut pe Phil, un britanic experimentat, pentru a cărui companie am dezvoltat un soft. Programul respectiv era atât de important pentru el încât mi-a plătit o vacanță de o săptămână în Marea Britanie, pentru a-l cunoaște atât pe el, cât și pe șeful său. Prima mea călătorie de business!
Ulterior, împreună cu Phil, am fondat o companie în Iași. Lăsasem Botoșani în urmă. Cred că acea companie a noastră a fost printre primele 50 firme de outsourcing din Iași, în perioada respectivă. De la Phil am învățat extrem de multe, de la cum să discut cu clienții, la cum să construiesc o prezentare, să scriu un e-mail, ce este un act constitutiv etc. Principalul meu rol în acea perioadă a fost să administrez compania, să atrag programatori foarte buni. Phil a venit cu finanțarea, managementul și atragerea de clienți din Marea Britarie. Eram partener acționar minoritar în compania respectivă și a fost cea mai bună lecție din viața mea.
Am învățat diferența dintre un manager și un leader. Eu, cel care veneam dintr-un mediu unde șeful era patron, iar patronul „căpcăun”. Nu ajunsesem antierou, dar mai aveam drum de parcurs până la „supererou”.
După aproximativ 5 ani, ne-am separat drumurile. Îl cunoscusem pe Dorin Boerescu, care abia preluase compania de marketing afiliat 2Parale – astăzi 2Performant. Am fost printre primii cinci angajați în companie și am ajuns acolo pentru că eram cel mai performant afiliat din toată rețeaua de la momentul respectiv.
Dorin si Phil rămân cei doi piloni pe care se bazează evoluția mea profesională. Mi-au fost mentori, coach și mi-au rămas prieteni.
În cadrul 2Performant am fondat cea mai puternică agenție de performance marketing din România, la momentul respectiv. Acolo am învățat să vorbesc în public și am început să îmi cresc brandul personal. Eu veneam cu experiența în Google Ads, experiență pe care am acumulat-o de la Phil pe piața din Marea Britanie. Mă număram printre foarte puținii români cu o experiență considerabilă în Google Ads, mai ales pe o altă piață.
Apoi a urmat drumul meu antreprenorial. După 5 ani la 2Performant, din toate economiile pe care le aveam, am fondat agenția de marketing online Canopy. Am investit aproximativ 20.000 de euro la început și luasem în calcul să vând și mașina, în cazul în care mai am nevoie de bani. Nu a fost cazul. Am rămas și cu mașina, și cu o bornă importantă în viața mea profesională: o agenție al cărei nume, Canopy, înseamnă „the highest place in the forest”, în traducere cel mai înalt loc din pădure. Mai exact zona de sus, care formează coroana pădurii.
Mie îmi plac foarte mult poveștile și cred foarte mult în asocierea unui nume cu o poveste. Oamenii țin minte și ascultă poveștile. Chiar făcusem un test pe vremea când se organizau mai multe evenimente și participam ca speaker: la anumite evenimente spuneam „Eu sunt Cristian Ignat de la Canopy”, la altele spuneam „Eu sunt Cristian Ignat de la Canopy. Canopy înseamnă the highest place in the forest…”. La sfârșit întrebam câți din sală au reținut numele agenției. Atunci când nu explicam povestea, procentul era considerabil mai mic.
Am pornit agenția împreună cu Alexandra Tudor și Andreea Burada – deja cu expertiză valoroasă în Google Ads și performance marketing, Ana Roanta – pe partea de admin și financiar și am avut suportul Roxanei Ivan pe partea de comunicare. Eram o echipă mică, dar foarte ambițioasă. Am început într-un apartament din Bulevardul Gheorghe Șincai, un „sediu” care arăta mai degrabă dezamăgitor când l-am închiriat. Înaint fusese o frizerie acolo. A fost nevoie să reamenajăm complet apartamentul și să îl adaptăm dintr-o frizerie în agenție de performance marketing.
(Primul Happy Friday de la Canopy – Andreea și Alexandra încercau să zâmbească forțat )
Canopy este acum o echipă de 40 de persoane și a rămas „cel mai înalt loc din pădure”. Acum, când scriu aceste rânduri, are cea mai mare echipă de specialiști de performance marketing din România. Este o companie care funcționează independent de mine, eu nemaifiind implicat la nivel operațional de aproape doi ani. Astăzi, agenția este condusă de Ivona Gal, care a venit la noi ca specialist, iar acum este CEO-ul companiei. Dar aceasta este o altă poveste… a ei!
Cred că diferența cea mai mare între Canopy și tot ce am făcut înainte a fost faptul că, brusc, nu mai aveam pe cineva în spate căruia să îi cer o părere. De fiecare decizie luată de mine – și doar de mine! – depindea dacă această companie mergea în sus sau în jos. Mai mult decât atât, de deciziile mele depindeau și carierele colegilor mei. La început este șocant acest lucru. Înainte, când aveam un partener, știam că pot apela oricând la nevoie pentru un sfat, o părere. Acum eram singur. Și, totuși, nu devenisem „patron”, ci mă conturasem ca lider.
Cea mai mare satisfacție pe care am dobândit-o în Canopy a fost dezvoltarea companiei și a oamenilor. Au trecut multe persoane prin această agenție, tineri care au venit fără experiență în marketing online și care astăzi sunt manageri și experți în cele mai mari companii din România. E foarte frumos să știi asta! Zâmbesc, acum când scriu, pentru că niciodată nu am avut cu adevărat răgazul să mă gândesc la cât de mândru sunt de acest aspect care nu are preț, ci valoare!
Un exemplu care a devenit public este cel al lui Marian Bârcău, care a schimbat domeniul auto cu performance marketing și a crescut ca Business Development Director la Canopy. Povestea lui Marian a ajuns oarecum virală în 2017, după ce mi-a atras atenția cu mai multe căutări istețe pe Google, pe care le-am regăsit în statisticile Google Ads. Cineva căutase: ”cristian ignat stiu ca locul meu este la canopy”. Am declanșat o campanie să îl găsim. Marian știa că CV-ul lui axat pe auto nu ne va atrage atenția, știa că nu are experiență pentru un job la Canopy, așa că a ales să se diferențieze prin creativitate și ambiție. Le-a folosit pe ambele din plin în toți anii de când este o persoană cheie la Canopy.
În perioada în care eram implicat activ la Canopy i-am descoperit pe cei de la UiPath – astăzi, leader în Robotic Process Automation (RPA) la nivel global. I-am cunoscut la un pitch, unde propunerea noastră a fost câștigătoare și UiPath ne-a ales să le dezvoltăm zona de performance marketing la nivel global. Piața de RPA era la început în acel moment și compania încă nu obținuse finanțările mari, de peste 1 miliard de dolari.
Mi s-a părut extrem de interesant că au reușit să dezvolte un limbaj de programare de la zero în România, un limbaj prin care puteai construi roboți software. Când au început să obțină investiții din ce în ce mai mari, mi-au atras atenția și mai mult. Totul devenea mai interesant decât bomboanele visate în copilăria mea! Astfel am dezvoltat un proiect pilot în cadrul Canopy: un robot software care automatiza emiterea și trimiterea de facturi pentru agenție. Facturile sunt emise folosind SmartBill, pe baza unor date din altă platformă și un excel. Am numit acest robot Rosy și am început să îl comunicăm. Adică să spunem tuturor despre el. Am început să primim cereri de la clienți și așa am dezvoltat un departament intern de RPA în interiorul Canopy. După jumătate de an, am decis să separ serviciile de RPA sub un brand nou, deoarece activitatea devenea foarte diferită de scopul principal al agenției. Astfel a luat naștere Aggranda. Și aici am ales un nume cu o semnificație puternică: provine de la verbul „to aggrandize” care înseamnă „to amplify, to magnify, to increase”. La Aggranda, cu ajutorul roboților software care automatizează task-urile repetitive pe care le fac oamenii astăzi, creăm timp în companii și în viețile oamenilor.
În Aggranda am investit aproximativ 200.000 euro, bani câștigați din business-ul Canopy. Nu mi-am mai pus mașina personală la bătaie! Totuși, am rămas un om modest și îmi place să reinvestesc, în loc să îmi cumpăr case și mașini. Îmi place foarte mult să construiesc și să atrag oameni foarte buni lângă mine și, împreună, să creștem și să ne dezvoltăm. Dacă mă întorc la visul din copilărie, acum am cea mai gustoasă „tarabă” de bomboane, care le aduce fericire „copiilor” de-o vârstă cu mine.
Din bătaia din prima zi de clasa întâi n-am învățat nimic despre business, ci despre viață. Și m-am ambiționat mai mult. Încă râd de amintirea aceasta când merg cu mama în vacanțe, plătite din banii mei, ai copilului ambițios care visa să vândă bomboane. Diferența e că acum mama are încredere deplină în mine. Aceasta a fost concluzia din primul ei eșec de succes!
Din dezvoltarea acestor companii am multe lecții învățate. Când am fondat Canopy, m-a ajutat mult brandul personal pe care îl construisem în timp. Eram un nume important în industrie – ajunsesem supererou – și participam ca speaker la toate evenimentele majore despre marketing online din România, dar și din afara țării.
O lecție importantă pentru mine a fost să înțeleg că, la începutul unui business, brandul tău personal ajută enorm, însă pe termen mediu și lung poate deveni cel mai mare dușman al tău. Într-un fel, e „povara celebrității”. Spun asta pentru că, atunci când construiești companie, îți dorești să atragă clienți pentru ce este ea ca business, pentru numele ei, nu pentru numele tău. Pentru că tu nu ești scalabil, nu te poți multiplica. Nici măcar supereroii nu pot face asta!
Majoritatea clienților Canopy voiau să lucreze cu mine direct, personal. E o problema comună în companiile care oferă servicii. A fost o provocare să conving clienții să creadă în Canopy, nu în Cristian Ignat. Mi-am dat seama că trebuie să ies cât mai repede din acest joc și să gândesc această companie ca o entitate independentă. Am început să promovez cât mai mult experții din echipă. Comunicarea s-a concentrat pe brand și echipă. Aceasta este o lecție importantă pe care am învățat-o de nevoie. Mi-am dat seama că am reușit atunci când, într-o discuție pe plajă, o persoană cu care abia mă cunoscusem, îmi povestea despre Canopy, neștiind că eu am fondat agenția. Paradoxal, acela a fost un moment care m-a bucurat foarte mult. Astăzi, mulți dintre actualii clienți ai agenției nu au interacționat niciodată cu mine. Aceasta este puterea unui brand. Pentru mine este mai important să construiesc un brand decât o companie.
La Aggranda, lucrurile au stat extrem de diferit. Credeam că știu ce este RPA și mi se părea destul de simplu ca business. Aici pariul a fost internațional, nu național. M-a costat mult, atât timp, cât și bani. Deși la început am făcut o analiză destul de detaliată a industriei, concurenței etc., nu a fost deloc suficient. Când am început Aggranda, nu mai aveam avantajul unui brand personal. Eram ca un peștișor într-un ocean și încercam să merg în orice direcție pentru a ajunge în ape bune, unde speram că erau clienții cei mari pe care îi căutam. În industria de software, dar și în multe altele, când ești mic și la început, ești practic inexistent. Nimeni nu te ascultă, nu te cheamă să vorbești la evenimente sau să scrii articole. În primii doi ani de activitate luam orice client și încercam să automatizăm orice fel de proces – deși foarte multe dintre ele nu erau potrivite pentru această activitate. De aceea, timpul de dezvoltare era mult mai mare și suportat din banii noștri, nu din banii clientului.
Cea mai importantă lecție în experiența cu Aggranda a fost că, atunci când începi un business, trebuie să cunoști extrem de bine domeniul de activitate. Altfel, te lași dus de curent nu în ape mai bune, ci către mal, unde te îneci. Daca nu cunoști domeniul, găsește un partener care este extrem de pasionat de industrie, iar tu adu plus valoare prin ceea ce faci cel mai bine – în cazul meu marketing și atragerea de oameni foarte buni în jurul meu. Ca exemplu, s-ar putea să pară ușor să vinzi jucarii după ce ai făcut primul copil, însă în realitate copii nu seamănă și comportamentul este diferit.
Pentru mine, într-un business cel mai important este să înveți. Dacă faci asta, ai mari șanse să te adaptezi la timp. Atât timp cât înveți, ieși foarte câștigat. Pentru mine, Aggranda a fost ca un MBA scump plătit din banii și timpul meu. Am ajuns să cunosc oameni care ocupă poziții foarte înalte în toate colțurile lumii, oameni care mă inspiră și de la care învăț non-stop.
În antreprenoriat, perseverența și ambiția sunt esențiale. Un business – nu îmi place cuvântul „afacere”, seamănă cu „patron” – presupune foarte mult stres și multe nopți nedormite. Sunt multe momentele în care te întrebi de ce te-ai băgat în așa ceva și dacă nu cumva îți era mai bine înainte. Puțini antreprenori recunosc asta. Revenind la taraba mea cu bomboane din piață, oricât de bune ar fi, uneori tot îți pică greu sau riști să dai în diabet.
Cred că cel mai dificil moment antreprenorial l-am trăit la Aggranda, în vara anului 2020. După ce a venit pandemia și am fost nevoiți să ne restructurăm, la puțin timp după ce am primit OK de la cel mai mare producător de panouri solare din SUA, câțiva oameni cheie din echipă au decis să ne părăsească. Concret, am fost la un pas să rămân fără echipă și să închid compania fix în momentul în care urma să semnăm cu cel mai mare client al nostru, un brand extrem de mare din SUA. A fost extrem de dificil și stresant! În plan personal a fost dezamăgitor și dureros. Din punctul meu de vedere, muncisem acei doi ani și jumătate doar ca să semnăm cu acel client. Cam atât de important era pentru noi!
Am reușit să trec peste acel moment cu ajutorul ambiției și determinării colegilor care au rămas. Atunci mi s-a confirmat încă o dată că motto-ul pe care îl am când angajez oamenii este foarte important: „Hire for attitude, not for skills”. I-am avut alături pe Marius Vrâncianu și Bogdan Ostaci, care, deși aveau experiență în domeniu, au fost foarte determinați să mergem mai departe. Ulterior ni s-a alaturat și Dragoș Marin, care ne-a completat cu experiența și maturitatea sa.
Revenind la prezent, Canopy este cea mai mare agenție de performance marketing din România, după bugetele gestionate și numărul de specialiști din echipă. După cum am spus, funcționează independent, fără implicarea mea la nivel operațional. Cred că asta înseamnă, de fapt, un business de succes: să poată funcționa fără să depindă de tine. Iar această independență e cel mai greu de obținut.
De cealaltă parte, Aggranda are în portofoliul său de clienți companii extrem de mari din întreaga lume: Ministerul Agriculturii din Statele Unite, Sunrun – cel mai mare producator de panouri solare din Statele Unite, Vertiv, INSEAD etc. Este foarte greu ca o companie mică din România să convingă astfel de giganți la nivel global. O companie fondată de un băiat din Botoșani care și-a dorit mult un computer…
Privind retrospectiv, nu știu dacă obiectivul suprem al cuiva ar trebui să fie acela de a deveni antreprenor. Eu urăsc foarte mult vorba aceea „când ai business-ul tău, măcar muncești pentru tine”. Eu cred că în permanență muncești pentru tine, dacă ai conștiința lucrului bine făcut. Am fost foarte implicat în fiecare companie în care am lucrat înainte de a deveni cu adevărat antreprenor. Nu am lucrat vreodată cu jumătate de măsură și nu m-am „păstrat” pentru ziua în care o să am business-ul meu. Mereu muncești pentru tine!
Atunci când lucrezi într-o companie, înveți extrem de multe lucruri, pe banii altora și cu un risc considerabil mai mic. E frumos să îți urmezi visul de antreprenor, însă cred că pasul spre acest capitol profesional trebuie să vină de la sine, nu trebuie să îl forțezi sau să îți dezvolți un obiectiv din această bornă.
Chiar dacă în business-urile mele înălțimile sunt remarcabile, mă relaxează momentele când stau pe covor și îmbin piese de LEGO. LEGO mă ajută să mă deconectez total de la ceea ce fac la birou. Atunci când sunt extrem de stresat, mă premiez cu un LEGO cu multe piese și lucrez la el.
Când revin, văd lucrurile mai clar. Din pacate, tehnologia nu te ajută să te deconectezi total – telefonul din buzunar îți poate tremura încontinuu sub presiunea notificărilor care aduc mesaje și emai-uri presante. Este important ca, în perioadele dificile să reușești să ieși puțin dintre responsabilități și să-ți limpezești mintea, pentru a te putea întoarce liniștit și cu viziune pentru a lua cele mai bune decizii. E un sfat pe care mi-ar fi plăcut să îl primesc pe vremea primelor ambiții profesionale.
Cu experiența de acum, m-aș mai sfătui să nu încetez niciodată să învăț de la oameni foarte buni. Eu am intuit importanța de aur a acestei experiențe de viață încă din vremea când nu prea o aveam și am fost curios să învăț de la Phil și Dorin. Dacă nu ajungeam să lucrez cu ei, cred că aceste rânduri ar fi fost doar despre eșecuri și nu ar fi fost publicate niciunde.
Eu continui să fac tot posibilul să am în jurul meu, în business, oameni care îmi sunt complementari. E ca în viață, când îți dorești ca printre prietenii tăi să ai și un medic, nu din interes, ci pentru siguranță. În business este esențial să ai oameni care știu ceea ce tu nu știi. Și, pentru asta, primul pas este să recunoști că nu le știi pe toate.
În același timp, practic fără încetare exercițiul admirației. Admir calitățile oamenilor de lângă mine, indiferent dacă îmi sunt mentori, colegi sau „ucenici”. Fiecare om are ceva remarcabil, trebuie doar să ai înțelepciunea de a găsi lentila potrivită prin care să îl privești.
Puterea de a admira se vede în felul în care a crescut popularitatea tenisului, după ce Simona Halep a ajuns numărul unu în lume. Ea a fost precedentul care a arătat că „se poate”. Tot așa au început să apara companii foarte mari pornite din România, iar această realitate îmi dă multă speranță. Avem câteva „Simona Halep” printre companiile din România, deci cred că antreprenoriatul va crește frumos. Ideal ar fi să vedem și puțin ajutor din partea instituțiilor sau macar o viziune, o direcție in acest sens. Momentan, în școală nu înveți nimic despre antreprenoriat. Trebuie să descoperi totul singur. Și, dacă nu ai această deschidere, poți rata șanse importante.
În business nu e totul perfect. De cele mai multe ori, din exterior un business se vede precum feed-ul fericirii de pe Facebook sau Instagram. Vedem imagini de wallpaper din excursii, check-in-uri la cele mai frumoase restaurante și poze cu cele mai instagramabile farfurii și așa mai departe. Dacă ne raportăm la un business, pe Facebook vedem comunicate și apariții în presă, momente în care un business își crește echipa și tot așa. Pe Facebook, foarte rar cineva postează o imagine cu el vulnerabil sau trist. Cu un eșec. Urmărind același tipar, rar vei vedea un antreprenor care spune că nu a dormit o săptămână încercând să găsească soluții la anumite probleme.
Îmi aduc aminte că postasem o poză cu mine la Golden Bridge din San Francisco. Când m-am întors în țară, toți îmi vorbeau admirativ despre plimbările mele. Poza nu a transmis presiunea, stresul… Cu fiecare noapte petrecuta acolo creștea presiunea pe rezultatele pe care trebuia să le obțin: numărul de întâlniri cu clienți, numărul de contracte semnate, bugetul consumat, cum recuperez investiția în călatoria din San Francisco…
În spatele oricărui business se ascund multe eșecuri și nopți nedormite care te ajută să fii mai puternic și să te dezvolți. Nu e un clișeu! Cred foarte mult în „ce nu te omoară, te face mai puternic”. Nu vreau să ajung de multe ori în astfel de momente critice, însa în mod categoric aceste momente sunt definitorii în viața de antreprenor.
O altă lecție importantă învățată cu Aggranda este că un „da” declarat din partea unui client nu înseamnă victoria finală. Știam oarecum, însă realitatea m-a lovit dur. Contractul e sfânt, mai ales când doar procesul de semnare efectivă a contractului durează una-două luni, cel puțin. Cu Aggranda, când am primit multe solicitări de la clienți și multe Da-uri, mi s-a parut wow! Planul meu era să construiesc cea mai experimentată echipă în acest domeniu și să comunic acest lucru. Evident, oamenii experimentați costă mult– pe merit! Au apărut astfel două probleme mari: timpul de semnare pentru un contract dura între șase și nouă luni (deoarece publicul-țintă e reprezentat de companiile foarte mari în care există mulți decidenți), iar procesele pe care noi trebuia să le automatizăm nu se prea puteau automatiza prin tehnologia folosită de noi. Această realitate a dus la următorul efect: aveam oameni extrem de talentați care lucrau pe proiecte mici – pentru a demostra că tehnologia funcționează, dar acest fapt ajungea să creeze și frustrări uneori, pentru că oamenii puteau să facă mult mai mult decât făceau. Toate acestea se petreceau la un cost foarte mare, nesusținut de clienți. În primii doi ani, pierderile au fost uriașe, dar asumate. Acum folosim resursele curente pentru a vinde clienților noi, însa echipele care vor lucra efectiv cu clienții noi sunt formate, de cele mai multe ori, după momentul în care clientul semnează contractul. Acest fapt ne permite să nu mai ținem oameni talentați fără să aibă proiecte la care sa lucreze, să nu îi mai risipim și, totodată, echilibrează balanța costuri-venituri.
După doi ani și jumătate de zbucium cu Aggranda am început să văd lumina de la capătul tunelului. Adica am început să finalizăm contracte cu companii foarte mari din afara României. Când oameni buni au părăsit compania în care investisem peste 200.000 de euro, pentru mine a fost un șoc pe care l-am depășit cu o echipă mică, dar inimoasă și dornică să se dezvolte. Ce am învațat de aici? Să mă concentrez să aduc clienți, printre altele. O echipă se formează în jurul și pe baza veniturilor de la clienți. Eu încercam să formez cea mai puternică echipă în domeniu înainte să am cei mai importanți clienți din piață…
„…în piață”.
O „piață” internațională cu marketing, roboți și noțiuni la care nici nu reușeam să visez în prima zi de școală din clasa întâi. „Vreau să mă fac vânzător de bomboane, în piață” – a fost primul vis rostit răspicat. Eu mi-l amintesc. Nu știu dacă doamna învățătoare a ținut minte. Acum, după ce am împlinit 37 de ani și încă mă joc cu LEGO, după ce am continuat să încasez uneori câte o „mamă de bătaie” prin experiențele pe care le-am pătimit ca tânăr antreprenor, închei aceste rânduri cu un zâmbet larg pe față. L-aș lua alături de mine pe puștiul care eram, i-aș cumpăra cel mai performant computer și i-aș spune că bomboanele sunt doar începutul! I-aș spune că este o lume întreagă de descoperit: că dincolo de Botoșani este podul din San Francisco, că mai tare decât „Prince of Persia” este RPA și că se va distra cu Mama la Untold în 2022, atunci când cineva îl va invita să scrie despre succes într-o carte. Gustul împlinirii este cea mai dulce „bomboană” de pe „taraba” cu opțiuni de business ale căror gusturi nu le bănuiam, dar pentru care am muncit fără încetare. În fiecare zi! Și, dacă la început de toamnă, în fiecare clasă din România mai există măcar un copil care vrea să dăruiască bucurie, nu să se îmbogățească din bomboane, aveți încredere că acela are toate șansele să ajungă un lider, nu un patron. Sau un „supererou”. Totuna!
In perioadele dificile
Incerc sa ma deconectez si sa revin cu mintea limpede. Cel mai important este sa nu iei decizii de impuls în momentele de criza, iar asta nu e usor deloc. Eu personal incerc sa ies din mediul respectiv macar cateva ore, si sa revin apoi, cumva din exterior. De cele mai multe ori ma deconectez facand un Lego 🙂 sau mergand la teatru.
Un gând pentru antreprenori
Antreprenoriatul nu este usor si nu este pentru toata lumea. Cel mai important este sa crezi cu tarie in ideea ta si sa iti iei in jurul tau oameni mai buni decat tine, complementari la ce esti tu bun. Sa nu-ti fie frica sa iei oameni mai destepti decat tine, ci dimpotriva 🙂 Lasa oamenii sa iti arate ca stiu sa faca lucruri, asculta-i, incurajeaza-i sa greseasca. Din toata povestea asta vei avea de invatat si tu, si ei. Cu cat e mai greu, cu atat satisfactia este mai mare cand reusesti.
Ți-a plăcut? Share-uiește povestea cu prietenii tăi și comandă cartea. Vei găsi sfaturi și povești similare de la super antreprenori din România.
